Un alt Crăciun însângerat

Daniel Săuca

E greu de crezut, de înțeles: să omori de Crăciun, sărbătoarea nașterii Domnului nostru Iisus Hristos. Recentul incident tragic de la Berlin nu e, din păcate, singular. „Occidentul”, în general spațiul democrațiilor așa-zis liberale, se confruntă de multă vreme cu epidemia, dacă nu cumva pandemia urii, violenței, crimei, și în numele (probabil al) credinței. Până acum, în ciuda tuturor „măsurilor” și declarațiilor politice, nu s-a reușit mare lucru, în afară de continuarea înarmării. Unii văd în aceste crime un alt semn al sfârșitului omenirii. Alții se bucură de această manifestare a „încremenirii inimii” pentru a „întări” rolul statului, mai ales în supraveghere și control, și pentru restrângerea unor drepturi. Nu puțini sunt cei care nu sunt atât de speriați: în ciuda „abatoarelor” de tot felul (sistemul de sănătate de la noi e un exemplu concludent), omenirea prosperă, măcar demografic. Una peste alta, am simțit și eu teama zilele trecute la Bruxelles. Târgul de Crăciun era „acompaniat” de zeci de polițiști și zeci de militari înarmați. În preajma Nașterii lui Iisus adia vântul morții. Trăim, iată, o altă formă a fricii. Pe lângă cele cu care, din păcate, ne-am obișnuit. Nu suntem niciodată vinovați de nimic; alții sunt de vină. Ne este frică să ne spunem opiniile, ne este frică să mergem pe stradă, ne este frică să mergem la serviciu, ne este frică să ne destăinuim, mărturisim. Nu putem ierta, nu putem dărui, nu putem înțelege. Nu ne putem bucura. Nu ne mai bucurăm de bucuriile altora. Crăciunul e însângerat nu numai din cauza atentatelor, crimelor fizice. E însângerat și din cauza prostiei, indiferenței, ipocriziei, fățărniciei, mâniei, lăcomiei, în fapt a necredinței. Pacea e tot mai departe de noi și pentru că nu vrem cu adevărat să o căutăm, să o împlinim. Ne-am „obișnuit” atât de mult cu starea de conflict, încât ni se pare „ireală” liniștea, fericirea. Dincolo de „concepte” sau „teorii”: poate tot ce ni se întâmplă ține de iad. De iadul din noi înșine.